În cele aproape două luni de când funcția de premier al Regatului Unit a fost ocupată de Boris Johnson, una din figurile cheie ale campaniei pro-Brexit din 2016 și fostul primar al Londrei, situația Brexit nu s-a clarificat deloc. Asta în ciuda deadline-ului de 31 octombrie (singurul stabilit în lipsa unei noi prelungiri, pe care Johnson nu și-o dorește) când țara va trebui să părăsească Uniunea într-un fel sau altul, opțiunea implicită fiind în continuare „fără nicio înțelegere” (no deal Brexit).
Una din primele măsuri ale noului prim-ministru a fost să proroge parlamentul la finalul lui august, adică să-i întrerupă activitatea. O măsură controversată din mai multe motive:
-
Intenția măsurii luate: de a împiedica parlamentul să supravegheze activitatea guvernului și să acționeze în consecință, mai ales că Johnson a anunțat în campania pentru poziția de premier că e hotărât să scoată țara din UE la termenul stabilit. Totuși parlamentul a reușit să voteze o lege care să împiedice guvernul să accepte ieșirea din UE fără nicio înțelegere. Aceasta impune guvernului ca până pe 19 octombrie fie să treacă prin parlament o nouă înțelegere cu UE, fie să îi convingă să accepte ieșirea fără nicio înțelegere, dar niciuna nu se poate întâmpla fără votul final și consensul din parlament.
-
Prorogarea este diferită față de vacanța parlamentară: parlamentul britanic votează singur dacă să intre în vacanța parlamentară, când unele activități nu se suspendă de tot, în timp ce prorogarea este impusă de guvern și înseamnă suspendarea completă a activității parlamentului. Mai mult, o astfel de măsură cu o durată de atât de lungă (o lună) nu a mai fost luată din anii ‘80, obiceiul fiind ca aceasta să dureze mai puțin de o săptămână.
Acțiunile premierului au fost cu atât mai importante cu cât constituția Regatului Unit nu este una „codificată”, ci este formată de mai multe legi, statute și practici interconectate. Astfel, respectarea normelor și obiceiurilor în ceea ce privește procesele de decizie și relațiile dintre diferite ramuri ale statului este foarte importantă, iar evenimentele recente subliniază vulnerabilitatea sistemului. Chiar și așa, o sesizare ajunsă la Curtea Supremă și susținută de un fost premier britanic conservator, John Major, a dus la o decizie unanimă a celor 11 judecători că prorogarea parlamentului a fost ilegală, mai precis că Johnson a acționat ilegal când i-a cerut Reginei să proroge parlamentul. Nelegalitatea decurge, potrivit curții, din faptul că suspendarea avea efectul de a preveni abilitatea parlamentului de a-și îndeplini funcțiile constituționale „fără o justificare rezonabilă”. Conform judecătorilor, această încercare de a bloca parlamentul a violat unul din principiile constituționale cele mai importante, suveranitatea parlamentului.
Ca urmare a deciziei Curții Supreme, parlamentul și-a reluat activitatea pe 25 septembrie, dar premierul Johnson și-a anunțat intenția de a îl suspenda din nou între 7 și 14 octombrie. Guvernul a venit de asemenea cu o nouă propunere pentru a rezolva problema graniței cu Irlanda fără a apela la „plasa de siguranță” (adică backstop-ul, despre care găsiți explicații în video-ul recomandat în acest newsletter). Dacă acest plan ar fi agreat, atunci una din consecințe ar fi că Irlanda de Nord ar ieși din uniunea vamală odată cu restul Regatului Unit, iar acesta precum și alte aspecte din plan sunt văzute ca fiind problematice din punct de vedere logistic și politic. Potrivit ultimelor știri, planul lui Johnson nu a stârnit reacții pozitive la Bruxelles și în rândul irlandezilor, fără acceptul cărora planul nu poate fi implementat. În vreme ce Johnson spune că e pregătit să părăsească UE fără nicio înțelegere, liderii europeni cred că sunt posibile alte prelungiri ale datei limită în vigoare acum. (BBC, The Guardian, The New York Times, Constitution Unit, Channel 4)
Camera Reprezentanților din S.U.A. a demarat o investigație care ar putea duce la punerea sub acuzare („impeachment”) a președintelui Donald Trump. Punerea sub acuzare ar putea, la rândul său, în urma unui proces cu mai mulți pași, să ducă la înlăturarea lui din funcție. Totul a început cu o convorbire telefonică de rutină, între Trump și președintele ucrainean Volodimir Zelenski (despre care am scris în newsletter-ul pe luna iulie). După ce a subliniat cât de mult ajutor primește Ucraina de la S.U.A., Trump i-a cerut președintelui ucrainean să-l investigheze pe Hunter Biden, fiul fostului vice-președinte american Joe Biden.
Motivul pentru care a ieșit la iveală conținutul acestei convorbiri este o plângere depusă de un avertizor din zona serviciilor de informații. Plângerea susține, bazat pe mai multe surse, că președintele Trump se folosește de influența funcției pentru a îi cere altei țări să se implice în alegerile americane, cu concursul avocatului său personal și, posibil, și al procurorului general. Plângerea afirmă și că lui Zelenski i s-a subliniat că nu va avea o întrevedere (mult dorită) cu Trump până nu face ceea ce i s-a cerut.
Directorul pentru informații Joseph Maguire a recepționat plângerea avertizorului și nu a transmis-o imediat comitetului din Congres unde se duc în mod normal astfel de hârtii. El spune că nu a considerat că are baza legală pentru a transmite plângerea până când nu era clarificată chestiunea „privilegiului executiv” asupra convorbirii. Pe de o parte, faptul că plângerea și memoriul despre convorbire au ieșit la iveală poate fi văzut ca o dovadă că sistemul de avertizare funcționează. Pe de altă parte, faptul că plângerea s-a dus mai întâi la Casa Albă – care făcea obiectul ei – și că a fost deraiată din traiectoria către Congres timp de circa două săptămâni, arată slăbiciunile sistemului, slăbiciuni pe care de altfel Trump le-a tot exploatat (evitând de exemplu să publice informații despre interesele lui financiare pe care alți președinți le-au dezvăluit din respect pentru legi nescrise).
Deocamdată opinia publică este împărțită cu privire la declanșarea investigației, unele sondaje arătând o ușoară majoritate pro investigație. Toate sondajele indică însă că nu există încă o majoritate pro-demitere. O schimbare graduală în favoarea demiterii este posibilă odată cu apariția unor noi informații – așa cum s-a întâmplat în cazul Watergate. Dar și americanii de rând și politicienii sunt mai polarizați decât erau pe vremuri, și fără sprijin bipartizan și un proces credibil pentru ambele tabere politice, demiterea nu este posibilă.
Citește mai multe despre Trump, Ucraina și „impeachment” în articolul de pe OpenPolitics.ro. (BBC, OpenPolitics, NPR, The New York Times, The New Yorker, Wikipedia, Fivethirtyeight, Pew Research Center)
Pe 17 septembrie au avut loc pentru a doua oară în acest an alegeri parlamentare în Israel. Despre contextul și mizele primelor alegeri din acest an am scris în aprilie, când părea aproape sigur că Benjamin Netanyahu va avea un al cincilea mandat de prim ministru. Ulterior, însă, acesta nu a reușit să formeze o coaliție care să-l susțină și a preferat dizolvarea parlamentului mai degrabă decât să lase pe altcineva să formeze un guvern. Cu aproximativ o săptămână înaintea alegerilor din 17 septembrie, Netanyahu a anunțat că dacă rămâne premier va dispune anexarea Văii Iordanului, care reprezintă o parte mare și de importanță strategică din Cisiordania, teritoriu palestinian ocupat de Israel după războiul din 1967. Anexarea ar face aproape imposibilă o soluție bi-statală, din punct de vedere atât diplomatic cât și practic.
Din 120 mandate, partidul lui Netanyahu (Likud) a obținut 32, cu unul mai puțin decât partidul Albastru și Alb, condus de Benny Gantz. Președintele i-a acordat (din nou) lui Netanyahu prima șansă de a forma o coaliție, posibil și pentru că atunci când acesta a testat susținerea parlamentarilor pentru Gantz versus Netanyahu, cel din urmă a ieșit cu un susținător în plus (55 versus 54). Însă e nevoie de cel puțin 61 de voturi. Una din posibilități ar fi o largă coaliție care să includă și pe cei de la Albastru și Alb, dar deocamdată negocierile nu au dus nicăieri. Printre obstacolele la formarea unei astfel de coaliții par să fie faptul că Netanyahu le-a promis aliaților de dreapta și ultra-ortodocși că pot face parte din guvern dacă îl susțin, precum și faptul că Netanyahu e vizat în trei cazuri de corupție care se îndreaptă vertiginos spre etapa audierilor. (OpenPolitics, The Guardian, Telegraph, Vox, Reuters, Haaretz)
