Protestele recente din Praga readuc în discuție pericolul decăderii democrației în țările europene și progresul populismului. Asta și pentru că Cehia părea să fie mai puțin predispusă la asemenea probleme, având în vedere că economia este relativ puternică, șomajul scăzut, iar partidele au poziții relativ clare și stabile, inclusiv pe diviziunea pro-contra UE. Pe fondul nemulțumirilor cetățenilor față de politicieni și funcționarea partidelor politice, Andrej Babiš, un miliardar controversat care s-a poziționat drept un tehnocrat, în fapt un oligarh, și partidul său (ANO) au intrat la guvernare în 2013. Acesta a profitat tocmai de rezultatele economice bune și a jucat cartea personajului și partidului anti-sistem chiar la guvernare. În plus, a mizat pe retorica apropierii de cetățeni și anti-partidism, prin cuvinte tehnocratice cu promisiuni nemăsurabile. Astfel, și-a menținut sprijinul electoral în 2017, fiind în prezent prim ministrul Cehiei.
În jur de 250.000 de cehi au cerut în stradă, pe 4 iunie, demisia primului ministru pe care il acuză că vrea să subordoneze justiția prin numirea unui ministru fidel care să îl protejeze în scandalul declanșat de o investigație preliminară a Comisiei Europene. Aceasta a găsit un conflict de interese între fonduri europene de 2 milioane de euro câștigate de holdingul controlat de premier (Agrofert) și poziția lui în guvern. La rândul său Babiš a acuzat oficialii UE că îi atacă țara prin investigația pe care o conduc. Mai mult, o investigație jurnalistică dezvăluie cum una din firmele lui Babiš angajează imigranți în circumstanțe dubioase, în timp ce public acesta a avut un discurs anti-imigrație care i-a adus susținere la alegerile locale.
Chiar dacă protestele sunt cele mai mari de după Revoluția de Catifea din 1989, profesorii de științe politice apreciază că schimbările sunt greu de prevăzut cât timp opoziția este fragmentată și pe alocuri are poziții similare cu cele ale ANO, cum ar fi pozițiile anti-UE ale ODS. (Washington Post, Deutsche Welle, Guardian)
„Cine câștigă Istanbulul, câștigă Turcia” - o expresie celebră de-a președintelui turc Erdoğan așteaptă confirmarea după ce rezultatele alegerilor pentru primăria celui mai mare oraș turcesc l-au dat câștigător de două ori pe Ekrem İmamoğlu, candidatul puțin cunoscut al coaliției de opoziție (CHP). Chiar dacă în martie 2019 acesta a câștigat alegerile cu o mică marjă (13.000 voturi) în fața candidatului din partea partidului lui Erdoğan (AKP) acestea au fost anulate de comisia electorală. Scrutinul a fost reluat luna aceasta, iar İmamoğlu a învins decisiv cu aproape 800.000 de voturi într-un oraș controlat de AKP încă din 1994. Diferența mare între cele două alegeri arată susținerea pe care a reușit să o atragă İmamoğlu, pe de o parte de la minoritatea kurdă nemulțumită de arestarea unor politicieni kurzi înainte de alegeri, și pe de altă parte de la votanții AKP din clasa muncitoare, nemulțumiți de situația economică.
Acum opoziția deține puterea în trei dintre cele mai importante orașe din țară: capitala Ankara, Istanbul și Izmir.
Scorul spectaculos ilustrează puterea pe care o are votul chiar și într-un context dominat de populism, autoritarism și mesaje care divizează. İmamoğlu a câștigat după o campanie echilibrată, cu mesaje pozitive, centrată pe îmbunătățirea vieții cetățenilor, pe servicii publice mai bune și mai econome, dar și pe restaurarea democrației - mai ales în a doua campanie.
Dar, oricât de spectaculoasă ar fi această victorie, experții susțin că Erdoğan este totuși departe de a fi complet înfrânt. Cu atât mai mult dacă ne gândim la cum președintele a neutralizat sistematic instituții și oameni care i s-au opus de-a lungul vremii, de la presa independentă până la activiști, militari sau jurnaliști sau la cum a forțat legile pentru a-și acorda puteri din ce în ce mai mari. În plus, consiliul orașului Istanbul este dominat de membri AKP, iar o parte a bugetului vine de la guvernul central, deci dependent de influența autoritară a președintelui. (Guardian, BBC, Vox, Irish Times, Project Syndicate)
Serialul HBO „Cernobîl” ne-a oferit luna aceasta o ocazie de a reflecta la acest accident și la contextul care l-a făcut posibil. Lăudat pentru aspecte precum suspansul construit și calitatea producției din punct de vedere vizual și muzical, serialul a fost totuși criticat de către unii observatori pentru anumite alegeri făcute în abordarea a două teme cheie: riscul problemelor cu energia nucleară și efectele radiației, pe de o parte, și aspectele politico-sociale care au creat împrejurările în care s-a produs accidentul. Criticii au semnalat, spre exemplu, că felul exagerat în care sunt prezentate efectele radiației, precum și introducerea unor evenimente care nu s-au întâmplat în realitate, induce teamă, în condițiile în care oamenii știu destul de puține despre energia nucleară și accidentul de la Cernobîl. Iar un program BBC explică de ce, dincolo de cei prezenți la fața locului, este greu de estimat câte persoane s-au îmbolnăvit sau au murit în urma expunerii la radiații după Cernobîl - dar cele mai riguroase studii indică faptul că cel mai probabil numărul deceselor care pot fi atribuite accidentului este sub 20.000.
În ceea ce privește a doua temă, criticul și expertul de origine rusă Masha Gessen de la New Yorker, precum și alți critici, consideră că serialul prezintă o imagine incorectă a evenimentelor și a societății, creând iluzia că a existat o mână de „băieți răi” care au făcut posibil accidentul și contrastând acest grup cu cel al eroilor care salvează Europa prin propria inițiativă. În realitate, însă, afirmă Gessen, resemnarea și conformitatea au avut un rol semnificativ, alături de un sistem deficitar, în care se descuraja propagarea informației și procedurile și normele puteau fi încălcate când acest lucru era dorit.
Obținerea și diseminarea informațiilor de interes public dar cu conținut sensibil rămâne o provocare în spațiul ex-sovietic, în domeniul protecției mediului și nu numai. În Georgia, jurnalismul în general - și relatarea pe probleme de mediu în mod deosebit - se confruntă nu doar cu vulnerabilități datorate lipsei protecțiilor legale ori a presiunilor politice, dar și cu o lipsă de pregătire și profesionalism din partea membrilor breslei, deși experții văd și semne de progres. Iar în Rusia, jurnaliștii caută să evite cenzura Kremlinului orientându-se către platformele web și folosind metode creative de a atrage atenția publicului. (Forbes, BBC, The New Yorker, Nieman Lab, Columbia Journalism Review)
